Târgul de Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Horezu – o poveste cu şi despre Oameni

Târgul meşterilor populari care se ţine de Izvorul Tămăduirii pe platoul din satul Romanii de Jos de la porţile Mănăstirii Horezu este un exemplu de cum oamenii (prin ceea ce gândesc şi prin ceea ce fac) compensează pe deplin orice alte neajunsuri de natură materială sau financiară. Nu este un târg ”bănos”: sunt puţini localnicii care îl vizitează pentru a cumpăra ceva, cât despre vizitatorii mănăstirii, aceştia sunt, cei mai mulţi, pelerini plecaţi să facă turul lăcaşelor de cult din Oltenia de sub munte, mai dispuşi să dea bani pe acatiste, lumânări sau iconiţe-suvenir decât pe un obiect de artă populară. Dar în ciuda acestui aspect, în pofida chiar a derulării târgului doar în zilele de vineri şi sâmbătă (nu şi duminica, zi în care numărul vizitatorilor mănăstirii brâncoveneşti creşte simţitor), este un eveniment în care m-am simţit, din nou, bine. Bine primit şi bine tratat.

Şi la ediţia de anul acesta, organizatorii – adică Primăria Horezu - au asigurat toată logistica necesară expunerii pieselor de artă populară (corturi, mese, bănci, panouri), o cazare în bune condiţii (inclusiv transportul dinspre locul târgului până la pensiuni, pentru cei ce nu aveau o maşină la dispoziţie), la care s-au adăugat o masă ”de praznic” la Biserica Sfinţilor Îngeri din imediata apropiere în fiecare din cele două zile ale târgului.

Iar peste toate, umblând în permanenţă prin târg, organizând, discutând şi rezolvând problemele apărute, oamenii locului: Ana Predoiu, Ştefan Racheru, Vasile Blidaru şi alţi câţiva zeci de oameni care au avut grijă ca lucrurile să meargă cum trebuie. Nu exagerez dacă menţionez aici un bărbat mai către vârsta a treia care, pe parcursul primei zile (în care a plouat aproape în permanenţă), a colindat continuu de-a lungul şi de-a latul târgului, uneori adăpostit sub o umbrelă, când îl răzbea ploaia, purtând în mâna stângă un sac de plastic de gunoi în care aduna, cu mâna, şi cea mai mică mizerie, şi ultimul chiştoc de ţigări găsit pe jos. Tot aici intră şi femeia desemnată să aibă în grijă grupul sanitar din zonă în care am găsit mereu, indiferent de numărul utilizatorilor, o podea prospăt spălată; aceeaşi femeie făcea şi oficiul de ”repartizare” a celor două cabine existente, astfel încât să nu ai surpriza să fii deranjat în acele momente delicate. Şi – ca să închei – tot la capitolul ăsta trebuie pomenite şi femeile care s-au ocupat de pregătirea şi împărţirea mâncării la biserica de peste drum (sau, în ultima zi, chiar pe platoul unde se ţinea târgul şi unde s-au împărţit sarmale la peste 100 de oameni; trebuie să adaug că după ce s-a încheiat acţiunea asta – altfel desfăşurată în perfectă ordine, fără îmbrânceli sau certuri – locul unde se împărţiseră farfuriile cu mâncare arăta perfect curat), care îi primeau pe cei ce veniseră să mănânce cu un zâmbet şi grijă de gazde primitoare.

Pe lângă târg, ore în şir pe scenă s-au derulat programe de cântece şi dansuri populare (cu ansambluri din Arad, Suceava – un grup de fete din Bucovina, încântătoare, Olt, Braşov plus cele din Vâlcea), a mai fost o paradă a portului popular şi un foc de artificii.

O notă proastă – ca şi la ediţia precedentă la care am participat – primesc ”oficialităţile”, care au făcut act de prezenţă doar la deschiderea oficială a manifestării (când şi-au rostit conştiincioşi speech-urile pe scenă, sub ochii ziarişti - prezenţi în număr destul de mic, din păcate), după care au plecat din zonă fără ca măcar să aibă elementarul bun-simţ (dacă nu curiozitatea, măcar) de a trece pe la standurile meşterilor populari.

Una peste alta, a fost un eveniment local frumos şi un târg ”curat” de artă populară – cum rar se mai găseşte. O bucurie frumoasă venită la doar o săptămână după Sărbătoarea Învierii Domnului.