A murit nea Costică
Arniceru.
Sâmbătă am primit de la nepotul său un sms în care eram anunţat de
veste. Ca o coincidenţă: lucram o casă-arzător din lut. Ţinând telefonul cu
mâinile acoperite de lut am citit sms-ul din care aflam că omul care mi-a pus
lutul în mână s-a stins.
L-am cunoscut
acum aproape 15 ani. Voiam să fac ceva cu mâinile mele şi mă gândisem la case
tradiţionale româneşti, lucrate din ceramică. L-am căutat, la casa sa din
centrul Vlădeştiului, am bătut în poartă, a ieşit – de la lucru, de la roată
l-am ridicat – şi a găsit răgazul să mă asculte. N-a părut prea convins de ce
îi povesteam sau poate eu nu ştiam cum să pun în cuvinte o idee încă nedeplin
formată. Dar mi-a dat un bulgăre de lut deja frământat şi mi-a zis să vin apoi
să îi arăt ce am făcut. Mi-a mai spus cum să îmbin elementele (”pe uscat, niciodată pe ud”), cum să
stau mereu cu mâna umezită, cum să finisez suprafeţele cu o bucăţică de burete
muiat în apă, dar bine stors. Ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, în Zăvoi –
era sfârşitul lui iulie şi nea Costică venise cu oalele, străchinile,
ulcioarele şi altele la fel de minunate la târgul meşterilor populari de Ziua
Imnului Naţional. I-am arătat vreo două căsuţe pe care le făcusem, le-a privit
circumspect şi apoi a zis că să merg mai departe. Şi am mers.
Cu nea Costică
Arniceru am fost pentru prima dată la Târgul Olarilor din septembrie, de la
Sibiu. Mi-a luat piesele pe masa lui şi aşa am vândut primele căsuţe. Tot
împreună am făcut primul cuptor de ars ceramică acasă, la mine în curte, şi amândoi
am făcut prima ardere reuşită în el. Atât de bine mi-a arătat atunci cum să îl
fac, încât, ani mai târziu, când a trebuit să dărâm primul cuptor pentru
lucrări la o ţeavă de apă care trecea pe dedesubt, mi-am făcut singur un al
doilea cuptor, care stă în picioare şi astăzi. Am urcat împreună în deal la
Trundin, la vâna de argilă din care se aproviziona o dată pe an, cu carul tras
de boi. Am fost de zeci de ori pe la el pe acasă şi am povestit împreună cu
tanti Arniceru despre de toate. Când, lovit de boală a trebuit să renunţe la
roată şi la mers prin târguri, treceam pe la el, mai luam câte un sac din lutul
de care el nu se mai putea folosi şi mă punea să îi povestesc pe cine şi ce mai
văzusem pe la târgurile la care eu începusem să merg în fiecare an. Îi ştia pe
toţi meşterii – nu doar pe olari – din toată ţara. Dar şi ei îl ştiau pe el,
iar eu eram mândru ca atunci când vorbeam cu ei să îl pomenesc pe nea Costică
Arniceru drept cel care mi-a pus pentru prima dată lutul în mână.
Săptămâna
viitoare ar fi împlinit 83 de ani. N-a mai apucat. În schimb ştiu sigur că Cel
de Sus bea acum cu poftă apă rece dintr-o ulcică de lut curat, cu sunet de
clopot, ieşită din mâinile, din nou sigure, ale lui nea Costică Arniceru.
Va salut dl Ionescu . Cautam diverse articole despre bunicu pe net si am dat peste blogul dvs. Va spun sincer ca l-am dus pana la capat cu lacrimi in ochi si am ramas profund impresionat.
RăspundețiȘtergereEl v-a apreciat foarte mult sa stiti. A vazut in dumneavoastra acel ceva : ambitie, dorinta, talent si v-a ajutat asa cum a putut.
Acum imi dau seama ca sunteti printre putinii lui "mostenitori" . Noi , familia , spre rusinea noastra n-am invatat nici unul acest mestesug. N-am rezumat sa- l privim pe el , l-am ajutat in activitatile pe care le facea . Insa doar atat.
Duceti acest mestesug mai departe cu mandrie !
Eu m-am angajat in fata lui si a lui Dumnezeu ca o sa conserv toate facilitatile pe care le- a avut (roata olarului, cuptor de oale ) , eventual sa le fac din nou functionale daca se va mai putea macar ca muzeu si in semn de recunostinta.
Va salut cu respect.