A murit nea Costică Arniceru

A murit nea Costică Arniceru.

Sâmbătă am primit de la nepotul său un sms în care eram anunţat de veste. Ca o coincidenţă: lucram o casă-arzător din lut. Ţinând telefonul cu mâinile acoperite de lut am citit sms-ul din care aflam că omul care mi-a pus lutul în mână s-a stins.

L-am cunoscut acum aproape 15 ani. Voiam să fac ceva cu mâinile mele şi mă gândisem la case tradiţionale româneşti, lucrate din ceramică. L-am căutat, la casa sa din centrul Vlădeştiului, am bătut în poartă, a ieşit – de la lucru, de la roată l-am ridicat – şi a găsit răgazul să mă asculte. N-a părut prea convins de ce îi povesteam sau poate eu nu ştiam cum să pun în cuvinte o idee încă nedeplin formată. Dar mi-a dat un bulgăre de lut deja frământat şi mi-a zis să vin apoi să îi arăt ce am făcut. Mi-a mai spus cum să îmbin elementele (”pe uscat, niciodată pe ud”), cum să stau mereu cu mâna umezită, cum să finisez suprafeţele cu o bucăţică de burete muiat în apă, dar bine stors. Ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, în Zăvoi – era sfârşitul lui iulie şi nea Costică venise cu oalele, străchinile, ulcioarele şi altele la fel de minunate la târgul meşterilor populari de Ziua Imnului Naţional. I-am arătat vreo două căsuţe pe care le făcusem, le-a privit circumspect şi apoi a zis că să merg mai departe. Şi am mers.

Cu nea Costică Arniceru am fost pentru prima dată la Târgul Olarilor din septembrie, de la Sibiu. Mi-a luat piesele pe masa lui şi aşa am vândut primele căsuţe. Tot împreună am făcut primul cuptor de ars ceramică acasă, la mine în curte, şi amândoi am făcut prima ardere reuşită în el. Atât de bine mi-a arătat atunci cum să îl fac, încât, ani mai târziu, când a trebuit să dărâm primul cuptor pentru lucrări la o ţeavă de apă care trecea pe dedesubt, mi-am făcut singur un al doilea cuptor, care stă în picioare şi astăzi. Am urcat împreună în deal la Trundin, la vâna de argilă din care se aproviziona o dată pe an, cu carul tras de boi. Am fost de zeci de ori pe la el pe acasă şi am povestit împreună cu tanti Arniceru despre de toate. Când, lovit de boală a trebuit să renunţe la roată şi la mers prin târguri, treceam pe la el, mai luam câte un sac din lutul de care el nu se mai putea folosi şi mă punea să îi povestesc pe cine şi ce mai văzusem pe la târgurile la care eu începusem să merg în fiecare an. Îi ştia pe toţi meşterii – nu doar pe olari – din toată ţara. Dar şi ei îl ştiau pe el, iar eu eram mândru ca atunci când vorbeam cu ei să îl pomenesc pe nea Costică Arniceru drept cel care mi-a pus pentru prima dată lutul în mână.

Săptămâna viitoare ar fi împlinit 83 de ani. N-a mai apucat. În schimb ştiu sigur că Cel de Sus bea acum cu poftă apă rece dintr-o ulcică de lut curat, cu sunet de clopot, ieşită din mâinile, din nou sigure, ale lui nea Costică Arniceru.

Dumnezeu să te odihnească!