Târgul meşterilor
populari care se ţine de Izvorul Tămăduirii pe platoul din satul Romanii de Jos
de la porţile Mănăstirii Horezu este un exemplu de cum oamenii (prin ceea ce
gândesc şi prin ceea ce fac) compensează pe deplin orice alte neajunsuri de
natură materială sau financiară. Nu este un târg ”bănos”: sunt puţini
localnicii care îl vizitează pentru a cumpăra ceva, cât despre vizitatorii
mănăstirii, aceştia sunt, cei mai mulţi, pelerini plecaţi să facă turul
lăcaşelor de cult din Oltenia de sub munte, mai dispuşi să dea bani pe
acatiste, lumânări sau iconiţe-suvenir decât pe un obiect de artă populară. Dar
în ciuda acestui aspect, în pofida chiar a derulării târgului doar în zilele de
vineri şi sâmbătă (nu şi duminica, zi în care numărul vizitatorilor mănăstirii
brâncoveneşti creşte simţitor), este un eveniment în care m-am simţit, din nou,
bine. Bine primit şi bine tratat.
Şi la ediţia de
anul acesta, organizatorii – adică Primăria Horezu - au asigurat toată
logistica necesară expunerii pieselor de artă populară (corturi, mese, bănci,
panouri), o cazare în bune condiţii (inclusiv transportul dinspre locul
târgului până la pensiuni, pentru cei ce nu aveau o maşină la dispoziţie), la
care s-au adăugat o masă ”de praznic” la Biserica Sfinţilor Îngeri din imediata
apropiere în fiecare din cele două zile ale târgului.
Iar peste toate,
umblând în permanenţă prin târg, organizând, discutând şi rezolvând problemele
apărute, oamenii locului: Ana Predoiu, Ştefan Racheru, Vasile Blidaru şi alţi
câţiva zeci de oameni care au avut grijă ca lucrurile să meargă cum trebuie. Nu
exagerez dacă menţionez aici un bărbat mai către vârsta a treia care, pe
parcursul primei zile (în care a plouat aproape în permanenţă), a colindat
continuu de-a lungul şi de-a latul târgului, uneori adăpostit sub o umbrelă,
când îl răzbea ploaia, purtând în mâna stângă un sac de plastic de gunoi în
care aduna, cu mâna, şi cea mai mică mizerie, şi ultimul chiştoc de ţigări
găsit pe jos. Tot aici intră şi femeia desemnată să aibă în grijă grupul
sanitar din zonă în care am găsit mereu, indiferent de numărul utilizatorilor,
o podea prospăt spălată; aceeaşi femeie făcea şi oficiul de ”repartizare” a
celor două cabine existente, astfel încât să nu ai surpriza să fii deranjat în
acele momente delicate. Şi – ca să închei – tot la capitolul ăsta trebuie
pomenite şi femeile care s-au ocupat de pregătirea şi împărţirea mâncării la
biserica de peste drum (sau, în ultima zi, chiar pe platoul unde se ţinea
târgul şi unde s-au împărţit sarmale la peste 100 de oameni; trebuie să adaug
că după ce s-a încheiat acţiunea asta – altfel desfăşurată în perfectă ordine,
fără îmbrânceli sau certuri – locul unde se împărţiseră farfuriile cu mâncare
arăta perfect curat), care îi primeau pe cei ce veniseră să mănânce cu un zâmbet
şi grijă de gazde primitoare.
Pe lângă târg,
ore în şir pe scenă s-au derulat programe de cântece şi dansuri populare (cu
ansambluri din Arad, Suceava – un grup de fete din Bucovina, încântătoare, Olt,
Braşov plus cele din Vâlcea), a mai fost o paradă a portului popular şi un foc
de artificii.
O notă proastă –
ca şi la ediţia precedentă la care am participat – primesc ”oficialităţile”,
care au făcut act de prezenţă doar la deschiderea oficială a manifestării (când
şi-au rostit conştiincioşi speech-urile pe scenă, sub ochii ziarişti - prezenţi
în număr destul de mic, din păcate), după care au plecat din zonă fără ca măcar
să aibă elementarul bun-simţ (dacă nu curiozitatea, măcar) de a trece pe la
standurile meşterilor populari.
Una peste alta, a fost un eveniment local frumos şi un târg ”curat” de artă
populară – cum rar se mai găseşte. O bucurie frumoasă venită la doar o
săptămână după Sărbătoarea Învierii Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu