La ”Dimitrie Gusti” - Bucuresti

A fost un targ bun. Cu tendinte zdravene spre "foarte bun". Asta si datorita selectiei pe care o astfel de locatie o impune: au fost doar oameni (romani si multi straini) interesati de acest gen de frumos - cel al artei populare, in multitudinea formelor sale de exprimare. Fara ”vizitatori” care trec pe la un astfel de targ doar ca sa se afle in treaba, intre o cafenea si un mall sau ca sa-si faca pofta de mici si bere - asa cum se intampla prea ades pe la manifestarile organizate cu ocazia unor serbari ale oraselor. Am avut placerea sa o cunosc (de data aceasta in persoana, altfel stiind-o doar de la telefon) pe doamna Corina Mihaescu, director pe cercetare si programe culturale la ”Gusti”, care a avut doar cuvinte frumoase despre ceea ce fac. Recunosc ca eram putin timorat in asteptarea parerii venita din partea cuiva cu o astfel de pregatire in domeniu - doctor! - (ceea ce fac tine mai departe, in opinia mea, de experiment - poate nu pe deplin apreciat/inteles de toata lumea); cu atat mai mare mi-a fost bucuria cand ne-am intalnit pentru cateva minute in curtea gospodariei din Sant (gazda mea si a inca trei mesteri populari pe durata ”Pridvorului Valcean” organizat in Capitala), iar doamnei Mihaescu chiar i-au placut casele, culele, conacele si bisericile facute de mine.

Vreau sa o mentionez si pe doamna Elena Stoica - directoarea Directiei judetele pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale - ”motorul” manifestarii, care a reusit, in cea de-a doua zi - duminica - sa aduca la Bucuresti, pe scena Muzeului Satului, cateva sute de membri ai unor ansambluri populare valcene, care au performat, necontenit, mai bine de 5 ore, spre incantarea celor prezenti.

Cateva observatii - mie mi s-au parut interesante:

1. Desi au trecut aproape 6 ani (parca) de la denominarea leului, copiii (pe unii chiar i-am intrebat, curios fiind, cati ani au: 8, 9 ani) au inca nevoie sa faca conversia leului nou (cel in care le raspundeam la intrebarile despre preturile pieselor mele) in lei vechi, doar astfel putand sa aprecieze valoarea financiara a unui produs. Este, in mod evident, vina parintilor - pentru ca altfel, copii astia, datorita varstei fragede, habar nu au cum aratau leii vechi; cu toate acestea, replici de genul: ”8 lei? aha, adica 80.000, nu?” au fost extrem de frecvente. Discutand despre asta cu cineva, a avut o observatie de bun simt: da, e-adevarat, romanii au - cu totii, dupa cum se pare - probleme in aprecierea valorii unui articol in lei (noi si vechi), dar ia trimite-i afara din tara, cu niste euro in buzunar: nu vor avea nici o problema sa dea si sa primeasca monede si hartii de euro sau monede de eurocenti, fara sa se incurce catusi de putin. Si intr-adevar, asa este. Fapt care ma face sa cred ca, in primul rand, este vorba de o lipsa de respect a noastra fata de un simbol national, precum moneda. E, pana la urma, o lipsa de respect justificata de degringolada economica - si implicit financiara - prin care tot incercam sa razbatem in ultimii (prea multi) ani.

2. Multe pisici - si frumoase si, evident, bine hranite - in Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti”. Poate n-ar fi o idee rea ca ele sa fie prezentate inca de la intrare, ca o marca a muzeului, asa cum se intampla la Gradina Botanica din Valencia. Oricum, au fost o companie placuta, mai ales in datile cand mancam.

3. Am vandut toti magnetii (fatade de casute romanesti, de vreo 2-3 cm inaltime, dotate cu un magnet, care pot fi atasate pe orice suprafete metalice - in special pe usile frigiderelor; este o adevarata moda acum colectionarea a cat mai mult astfel de piese). Dar nu asta voiam neaparat sa spun, ci faptul ca au fost zeci de situatii in care vizitatorii - si copii, dar si oameni in toata firea - veneau la placa metalica pe care ei erau expusi si, in ciuda unui anunt mare, vizibil - ”Magneti de frigider” - desprindeau cate o piesa doar pentru a o pune la loc, ca un fel de verificare: e magnet sau nu?. Cred ca din aceeasi categorie face parte ceea ce imi spunea domnul Vasile Ene, lemnarul, despre piulitele pe care le vinde: oamenii nu se pot opri sa nu bata in piulitele expuse pe masa cu pisaloagele, ascultand atenti (?) sunetul facut. Probabil tot aici intra si reflexul de a da cu degetul pe orice suprafata anuntata ca fiind ”Proaspat vopsit”. Neamul lui Toma necredinciosul...

4. Premiere: (a) am vandut unui malaiezian (sper ca asa se scrie) si unei bosniace (frumoase foc)... asta pe langa clientii din Grecia, Franta, Italia, SUA, Marea Britanie, Germania etc.
(b) Am vandut in euro, am vandut in dolari, iar la un moment dat ajunsesem sa dau rest la euro tot in euro; asta chiar mi s-a parut dragut.

5. Vecinul de curte - vindea borangic si alte textile - avea un mod teribil de amuzant de a se intelege cu strainii, in special cu vorbitorii de limba engleza; la intrebarea lor: "how much is this?", acesta raspundea (tare si rar, asa cum vorbesti cu cineva cu deficiente de auz) cu un aer senin si competent in acelasi timp "zedce lei" sau "doaua sutce lei" adica vorbea perfect in romana cu accent american - zona Bronx, spre seara; cam cum se prosteste Dezbracatu' de la carcotasi. Evident perplexitatea clientilor era mai mult decat totala.

A fost o experienta nemaipomenita! Sper sa mai revin acolo.